Ouvir o texto...

segunda-feira, 29 de junho de 2015

Magyar Nemzeti Múzeum



A múzeum alapítása

1802. november 25-én gróf Széchényi Ferenc úgy döntött, hogy gazdag gyűjteményeit „édes hazámnak és a közösségnek hasznára és javára mindörökre és visszavonhatatlanul adományozom, átadom és átruházom”. A nagylelkű adományt uralkodói jóváhagyás erősítette meg. Bár az új intézmény az alapítólevélben változó nevekkel szerepelt (Nemzeti Könyvtár, Országos Múzeum, Nemzeti Múzeum), a kor fogalmai szerint Széchényi gróf a magyar nemzeti könyvtárat alapította meg – ám kezdettől fogva azzal a lehetőséggel, amit a nemes gesztusért köszönetet mondó 1807. évi 24. törvény így fogalmazott meg: az adományozó gróf „terjedelmes és válogatott könyvtárát, valamint kiváló gondossággal és költekezéssel gyüjtött ritka pénzérmeit s jeles családok czimereit, ugyszintén földabroszait, képeit és kéziratait a magyar nemzet használatára, teljes joggal, átirta és ezekkel egy fölállitandó nemzeti muzeum alapjait dicséretes buzgósággal lerakta”.



Az adomány 11 884 nyomtatványt, 1156 kéziratot, 142 kötet térképet és rézmetszetet, 2019 db aranyérmet, továbbá címereket, más régiségeket, valamint néhány festményt tartalmazott. Ezek először a pesti pálos kolostor könyvtártermében, majd 1807-től a pálos (később egyetemi) templom túloldalán álló egykori egyetemi épületben nyertek elhelyezést. Egy évvel később – Miller Jakab Ferdinánd könyvtárőr több éves előkészítő munkája nyomán, József nádor előterjesztésére – az országgyűlés az 1808. évi 8. törvénycikkben gondoskodott a Magyar Nemzeti Múzeum felállításáról, és a vármegyék megajánlásai révén a pénzügyi alap biztosításáról. 1812-ben nevezték ki Miller Jakab Ferdinándot a Múzeum első igazgatójának. Ekkoriban alakultak ki a Múzeum tárai: a meglévő könyvtár után a természettár, majd a régiségtár. Az állam 1813-ban megvette a Batthyány családtól a mai múzeumépület telkét, majd az azon álló városi palotába költöztette a mind gazdagabb anyagot. Széchényi Ferenc továbbra is támogatta a gyűjteményeket, ezirányú érdemeiről az 1827. évi 35. törvény is megemlékezik. A nagyszámú adomány mellett vásárlások útján gyarapodtak a tárak, így például a híres tudós, műgyűjtő, Jankovich Miklós gazdag gyűjteményeivel. 

Az önálló épület

A Magyar Nemzeti Múzeum gyarapodása mellett a 19. század első harmadában egy méltó hajlék felépítése is nemzeti üggyé vált. Végül a Múzeum új, önálló épületére az 1836. évi 37. törvénycikk biztosította a szükséges összeget. Tervezésével a magyarországi klasszicista építészet jelentős alakját, Pollack Mihályt bízták meg. Az építkezés 1837 és 1847 között folyt. A homlokzat timpanonjának szobordíszeit Rafael Monti müncheni szobrász készítette. 

Középen Pannónia nőalakja trónol, kezében egy-egy babérkoszorúval, melyet jobbról a tudomány és művészet, balról a történelem és a hírnév megszemélyesítőjének nyújt át. A jobb sarokban lévő alak a Dunát, a bal sarokban lévő a Drávát szimbolizálja. A múzeum főlépcsőházának falait és mennyezetét 1875 óta Lotz Károly és Than Mór allegorikus freskói díszítik.

Az 1848–49. évi forradalom és szabadságharc

A múzeum jelentős szerepet játszott az 1848–49. évi forradalom és szabadságharc történetében. 1848. március 15-én a homlokzat előtti tér a forradalom egyik fontos színhelye volt, ahol a hagyománnyal ellentétben Petőfi Sándor nem szavalta el a Nemzeti Dalt (de beszédet mondott). A Múzeum előtti tér 1848-49-ben számos népgyűlés helyszíne volt. A múzeumi díszteremben ülésezett a 48-as népképviseleti országgyűlés felső háza. (Később, 1861-ben és 1865–66-ban a képviselőház, 1867-től 1902-ig, a mai Parlament megépüléséig, pedig a felsőház működött itt.) Ettől kezdve a Nemzeti Múzeum épülete nem csupán a legfontosabb nemzeti gyűjtemény őrző- és bemutatóhelye, hanem a nemzeti szabadság jelképe is. Ezt a jelképiséget fejezi ki, hogy nemzeti ünnepünkön a központi állami megemlékezést évről évre a Múzeum előtt tartjuk.

A Múzeum története napjainkig

A 19. század második felében olyan kiváló tudósok fejtették ki e falak között tevékenységüket, mint Kubinyi Ágoston, Rómer Flóris, Hampel József és Pulszky Ferenc. A dinamikusan fejlődő gyűjtemények már ekkor kinőtték az intézmény falait. Emellett a nemzetközi muzeológia fejlődése is a szakosodás, a szakmúzeumok kialakítása irányába mutatott. Így vált önálló intézménnyé – a nemzeti múzeumi gyűjtemény egy részének leválásával – 1872-ben az Iparművészeti Múzeum, 1896-ban pedig a képtár egy részéből a Szépművészeti Múzeum. 1926–27-ben került sor az épület teljes felújítására. Ekkor sikerült Lechner Jenő tervei alapján az épületen belül a tetőtérben új helyiségeket nyerni, így a raktározási gondok egy időre megoldódtak. A következő nagy épületrekonstrukcióra 1996 és 2006 között került sor, amikor többek között a két belső udvar alatt munkaszobákat és új kiállítási teret (a római kori Lapidáriumot) alakítottak ki.

Az 1949-es múzeumi törvény kimondta a Néprajzi és a Természettudományi Múzeum különválását és a Széchényi Könyvtár önállósodását. Az 1960-as években néhány kiemelkedő történelmi épületegyüttes a Nemzeti Múzeum szakmai irányítása alá került mint az intézmény vidéki filiáléja, ezzel mintegy országos jelentőségüket hangsúlyozva: a visegrádi Mátyás Király Múzeum, a sárospataki Rákóczi Múzeum és a monoki Kossuth Múzeum, 1985-től pedig az esztergomi Vármúzeum.

A Magyar Nemzeti Múzeum 2012-ben további filiákkal gyarapodott, amikor korábban a megyei múzeumi szervezetben működő tagintézményeket csatoltak szervezetéhez: Széchenyi István Emlékkiállítás (Nagycenk), Vay Ádám Muzeális Gyűjtemény (Vaja), Báthori István Múzeum (Nyírbátor), Palóc Múzeum (Balassagyarmat), a Villa Romana Baláca – Római kori villagazdaság és romkert (Nemesvámos), Vésztő-Mágor Történelmi Emlékhely, Csolt Monostor – Középkori Romkert (Vésztő), Balassa Bálint Múzeum (Esztergom). Ezek közül a közérdekű muzeális kiállítóhely minősítésű nagycenki Széchenyi István Emlékkiállítás a Múzeum kezdeményezésére tematikus múzeum besorolást nyert, és 2014 őszén már mint Széchenyi István Emlékmúzeumot adta át a kormányzat az Eszterháza Kulturális, Kutató- és Fesztiválközpontnak. Nagycenken az alatt az alig több mint másfél év alatt, amíg a kiállítóhely a Nemzeti Múzeum szervezetébe tartozott, sikerült új állandó kiállítást rendezni.


fonte: @edisonmariotti #edisonmariotti http://hnm.hu/

Mânăstirea Podgoria Copou - Mănăstirea Podgoria Copou (cunoscută și ca Bisericuța dintre vii) este o mănăstire ortodoxă de maici, situată în mijlocul unor vii din Grădina Botanică din Iași, pe str. Podgoriilor. -- Copou Vineyard Monastery - Monastery Vineyard Copou (also known as the Little Church of the living) is an Orthodox monastery of nuns, situated amidst live Botanical Garden of Iaşi, str. Vineyard.

Biserica a fost ctitorită în anul 1638 de domnitorul Vasile Lupu (1634-1653) și are hramul Sfinților Atanasie și Chiril.



Mănăstirea "Sf. Atanasie și Chiril" (Biserica Copou) din Iași a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Iași din anul 2004. Pe această listă este trecut anul 1809 ca perioadă de datare a construcției.


Fondarea mănăstirii

În locul unde se află astăzi mănăstirea, era o moșie domnească unde a existat anterior o biserică de lemn. Există o legendă conform căreia în timpul unei invazii a tătarilor în Iași, Doamna Tudosca (Teodosia), soția lui Vasile Lupu, a fugit în pădure și s-a ascuns într-o scorbură de copac. 



Odată trecut pericolul, domnitorul și-a căutat soția pe aceste dealuri și a găsit-o cu ajutorul câinelui său de vânătoare, Copou. Voievodul a tăiat copacul scorburos și, în semn de mulțumire că și-a găsit soția nevătămată, a hotărât zidirea unei mănăstiri. 

În anul 1638, conform pisaniei în limba slavonă aflată deasupra peretelui dintre pridvor și pronaos, voievodul Vasile Lupu a ctitorit în aceste locuri o biserică de piatră. Biserica aceasta a fost zidită înainte de construirea ctitoriei lui Vasile Lupu de la Mănăstirea Trei Ierarhi, fiind închinată Mănăstirii Caracalu de la Muntele Athos. 

Ea a fost sfințită la 30 aprilie 1638 de către patriarhul Chiril Lukaris al Constantinopolului.

Pisania în limba slavonă a fost tradusă de către episcopul Melchisedec Ștefănescu astfel: "Cu voința Tatălui, cu conlucrarea Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, iată eu rob stăpânului meu Domnului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și al Treimei închinător, Io Vasile Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domnitor al Țării Moldovei și prea iubita Doamna noastră Teodosia și cu prea iubiții copii Ioan Voievod și Maria și Ruxanda, voi și zidi această sfântă rugă în numele sfântului părintelui nostru Atanasie cel mare, Arhiepiscopul Alexandriei. În anul 7146 (=1638), Aprilie 30. Și s-a sfințit cu mâna preasfântului Patriarh Kiril". 



După detronarea lui Vasile Lupu în anul 1653, biserica a fost arsă și dărâmată, fiind reconstruită de mai multe ori în decursul timpului, astfel încât nu se mai recunoaște nimic din stilul bisericii originare.

Între anii 1983-1986, prin stăruința preotului paroh Vasile Vaida, s-au efectuat lucrări de restaurare, consolidare în interior și exterior, împodobire cu frescă, policandre și mobilier (un nou cafas) prin contribuția benevolă a credincioșilor și cu sprijinul Mitropoliei Moldovei și Sucevei. Pictura bisericii a fost realizată de către pictorii Vasile și Violeta Carp din București. În tabloul votiv sunt reprezentați Vasile Lupu și Doamna Tudosca.

A fost construită o casă parohială mare, cu mai multe încăperi, mansardă și anexe gospodărești. Construcția casei parohiale a fost executată de către IPROCHIM, prin bunăvoința prof.dr.ing. Dumitru Rădăuceanu. Ulterior, s-au îmbunătățit căile de acces la biserică, fiind construită o alee betonată și s-a sistematizat cimitirul. Ultimul paroh al Parohiei "Sf. Atanasie" - Podgoria Copou a fost preotul Teodor Mera.

După aproape 150 de ani, la 20 aprilie 2001 (de sărbătoarea Duminicii Mironosițelor), mitropolitul Daniel Ciobotea al Moldovei și Bucovinei a reactivat Mănăstirea "Sf. Atanasie" din Podgorii - Iași, ca mănăstire de călugărițe, aparținând de Mănăstirea Galata. Reactivarea a fost aprobată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (temei nr. 6544 din 28.10.1993) și de Sinodul mitropolitan al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei (temei nr. 2445/2001). 

La 29 aprilie 2001 a avut loc slujba de reactivare a mănăstirii, săvârșită de un mare sobor de preoți și diaconi în frunte cu mitropolitul Daniel. Cu această ocazie, biserica a primit și un al doilea hram, Duminica mironosițelor.

Inițial au venit aici trei monahii de la Mănăstirea Galata. Prima egumenă a fost numită maica rasoforă Teodora Vrânceanu (n. 1974). În anii următori, casa parohială de lângă biserică a fost extinsă pentru a fi transformată într-un corp de chilii pentru călugărițe. Pe lângă pravilă, maicile se mai ocupă cu lucrul în atelierele de broderie, croitorie și pictură bisericească.


Biserica se află în mijlocul unui cimitir în care sunt înmormântați printre alții:

acad.prof.dr. Dimitrie Mangeron (1906-1991);
prof.dr. Mihai Todosia (1927-1995) - fost rector al Universității "Al.I. Cuza" din Iași;
prof.dr.doc. Gheorghe Bădărău (1915-1992) - membru al Academiei de Științe Medicale;
prof.dr.doc. Mihail Peiu - renumit entomolog și care a donat Muzeului Olteniei din Craiova o colecție de lepidoptere autohtone de 1.500 exemplare;
prof.dr. Costache Teșu - profesor de pedologie și rector al Universității Agronomice din Iași;
prof.dr. Eugenie Turenschi - profesor de botanică la Universitatea Agronomică din Iași;
prof.dr. Mihai Cotruț;
Bogdan M. Sadoveanu (1912-1920) - fiul lui Mihail Sadoveanu etc.



fonte: @edisonmariotti #edisonmariotti
colaboração:
Gabriela Mangirov

www.ziarulevenimentul.ro/.../a-biserica-dintre-viia-manastirea-podgoria-...
www.crestinortodox.ro/manastiri/manastirea-podgoria-copou-117605.html



--in
Copou Vineyard Monastery - Monastery Vineyard Copou (also known as the Little Church of the living) is an Orthodox monastery of nuns, situated amidst live Botanical Garden of Iaşi, str. Vineyard.

The church was founded in 1638 by Prince Vasile Lupu (1634-1653) and is the patron Saints Athanasius and Cyril.

The monastery "St. Athanasius and Cyril" (Church Copou) of Iaşi has been included on the list of historical monuments in Iasi County in 2004. That list last period of 1809 as a construction dating.

Founding monastery
In the place where the monastery stands today, it was a princely estate where there was previously a wooden church. There is a legend that during an invasion of the Tatars in Iasi, Ms. Tudosca (Theodosia), wife of Vasile Lupu, fled into the woods and hid in a hollow tree.

Once past the danger, the Prince and his wife looked on these hills and found her using his hunting dog, Copou. The prince cut the tree hollow and in gratitude that he found his wife unharmed decided building a monastery.

In 1638, according to the inscription in Slavonic above the wall of the porch and narthex, Prince Vasile Lupu founded in these places a stone church. This church was built before building the foundation of Vasile Lupu Three Hierarchs Monastery, the holy monastery of Mount Athos Caracalu.

It was consecrated on 30 April 1638 by the Patriarch of Constantinople Cyril Lukaris.

Slavonic inscription was translated by Bishop Melchizedek Stefanescu follows: "The will of the Father, the Son and cooperation with the commission of the Holy Spirit, here I rob my master Lord God and Savior Jesus Christ and the Trinity worshiper, Prince Vasile Io, with God's mercy Ruler of Moldavia and beloved Our Lady Theodosia and beloved children Prince John and Mary and Ruxandra, you and build this holy prayer in the name of our father St. Athanasius the Great, Archbishop of Alexandria. In the year 7146 (= 1638) , April 30. And he consecrated Patriarch Kiril Blessed hand ".

After the overthrow of Vasile Lupu in 1653, the church was burned and torn down, and rebuilt several times over the years, so do not recognize anything original style church.

Between 1983-1986, the parish priest Vasile Vaida perseverance were conducted restoration work, building exteriors and interiors decorated with frescoes, chandeliers and furniture (a new steel-lattice mast) through voluntary contributions of the faithful and with the support of the Moldovan Metropolitan and Suceava. Church painting was done by painters and Violeta Vasile Carp in Bucharest. The votive painting are represented Vasile Lupu and Mrs. Tudosca.

A parsonage was built a big, with several rooms, attic and annexes. Construction rectory was executed by IPROCHIM, courtesy prof.dr.ing. Dumitru Rădăuceanu. Subsequently, improved access routes to the church, built a concrete driveway and was systematized cemetery. Last vicar of the Parish "St. Athanasius" - Vineyard Copou was the priest Teodor Mera.
After nearly 150 years, on 20 April 2001 (the Feast of Dives Sunday), Metropolitan Daniel of Moldavia and Bucovina Ciobotea reactivated monastery "St. Athanasius" in the Vineyards - Iaşi, the nunnery, belonging to the Monastery Galata. Reactivation was approved by the Holy Synod of the Romanian Orthodox Church (theme no. 6544 of 28.10.1993) and the Metropolitan Synod of the Metropolitan of Moldavia and Bucovina (theme no. 2445/2001).

On 29 April 2001 he held the office of reactivation of the monastery, perpetrated by a large group of priests and deacons headed by Metropolitan Daniel. On this occasion, the church received a second patron, Sunday Dives.

Originally came here three monks from the monastery of Galata. The first superior was called Mother Teodora rasoforă Vrânceanu (n. 1974). In subsequent years, the parsonage next to the church was enlarged and transformed into a body of cells for nuns. Besides codex, is dealing with nuns working in workshops embroidery, tailoring and religious painting.

The church is in the middle of a cemetery in which are buried among others:

• acad.prof.dr. Dimitrie Mangeron (1906-1991);
• Prof. Michael Todosia (1927-1995) - former rector of the University "Alexandru Ioan Cuza" University;
• Prof.dr.doc. George Bădărău (1915-1992) - Member of the Academy of Medical Sciences;
• Prof.dr.doc. Michael Peiu - renowned entomologist and the Oltenia Museum donated a collection of local Lepidoptera 1,500 copies;
• Prof. Costache Teşu - Professor of Soil Science and Agricultural University rector of the city;
• Prof. Eugenie Turenschi - Agronomic professor of botany at the University of Iaşi;
• Prof. Michael COTR;

• Bogdan M.Sadoveanu (1912-1920) - son of Michael Sadoveanu etc.

MUSEOS Y ARQUITECTURA (ICOM) -- · en INSTITUCIONES, MUSEO,MUSEOGRAFÍA, MUSEOLOGÍA, PATRIMONIO. ·

Alguien muy cercano a nosotros nos susurra al oído que nuestras entradas se están desviando desde hace un tiempo hacia lo muy técnico, y que ya no dejamos apenas espacio al romanticismo, a la espontaneidad, a la visión nostálgica, a la descripción recreada y literada sobre los museos y a las reflexiones muy personales sobre lo divino y lo humano. Es muy difícil averiguar que es lo que realmente os interesa saber o conocer sobre el mundo de los museos que no sepáis, y sobre aquello que nosotros seamos capaces de hablar. Sabemos que los que nos seguís sois mayoría relacionada, de una forma u otra, con el mundo museal, por lo que no habría entonces duda a que dirección editorial debemos apuntar. En cualquier caso, creemos que es útil desarrollar esta labor, aunque modesta, de difusión y conocimiento, evolucionando por épocas – a lo largo de semanas, días y horas (500 entradas llevamos escritas hasta el momento) -, y en ocasiones por puros estados de ánimo. Comenzar ahora con el diccionario imprescindible de los términos museológicos nos parece fundamental para todos los que améis los museos tanto como lo hacemos nosotros. Si os parece un rollo nos lo decís e intentaremos resolverlo al gusto de todos. En cualquier caso, os agradecemos de corazón que nos leáis, para nosotros contar con vosotros es un orgullo y un enorme placer. ¡Gracias a todos!



ARQUITECTURA DE MUSEOS

s. f. Equivalente ing.: architecture; fr.: architecture; al.: Architektur; it.: architettura; port.: arquitectura; br.: arquitetura.

La arquitectura museal se define como el arte de concebir y adecuar o construir un espacio destinado a abrigar las funciones específicas de un museo, en particular las de exposición, conservación preventiva y activa, estudio, gestión y recepción.


Desde la invención del museo moderno, hacia fines del siglo XVIII y principios del XIX, paralelamente a la reconversión de antiguos edificios patrimoniales, se desarrolla una arquitectura específica que, a través de exposiciones temporarias o permanentes, se vincula con las condiciones de preservación, investigación y comunicación de las colecciones. Dan testimonio de ello las primeras construcciones, tanto como otras obras más contemporáneas. Precisamente, es el vocabulario arquitectónico el que condiciona el desarrollo de la noción de museo. De este modo, la estructura del templo con cúpula, fachada porticada y columnata se impone al mismo tiempo que la galería, concebida como uno de los principales modelos para los museos de bellas artes. La misma da lugar, por extensión, a la denominación Galleria en Italia, Galerie en Alemania y Gallery en los países anglo-americanos.



Si bien las construcciones museales están siempre orientadas hacia la conservación de las colecciones, evolucionan a medida que los museos van desarrollando nuevas funciones. Es así como después de buscar soluciones para una mejor iluminación de los objetos expuestos (Soufflot, Brébion, 1778; J.-B. Le Brun, 1787) a fin de otorgarles una adecuada distribución dentro del conjunto del edificio (Mechel, 1778-84) para estructurar mejor el espacio de exposición (Leo von Klenze, 1816-30), se cobra conciencia, hacia comienzos del siglo XX, de la necesidad de aligerar las exposiciones permanentes. A tal efecto, se crean las reservas, ya sea sacrificando salas de exposición, acondicionando espacios en subsuelos o construyendo nuevos edificios. Por otra parte, se procura neutralizar, de la mejor manera posible, el entorno de los objetos expuestos, aún a costa de resignar una parte o la totalidad de la ornamentación histórica existente. Estas mejoras son facilitadas por el advenimiento de la electricidad que permite reconsiderar completamente las formas de iluminación.



Durante la segunda mitad del siglo XX surgen nuevas funciones que conducen a la realización de modificaciones arquitectónicas de mayor envergadura, como ser la multiplicación de exposiciones tempo- rarias que permite una distribución diferente de las colecciones entre los espacios de exposición permanente y aquellos de las reservas; la creación de talleres pedagógicos; el desarrollo de estructuras de recepción y descanso concebidos como grandes espacios ad hoc y el incremento de bibliotecas, restaurantes y tiendas destinadas a la venta de productos derivados. Paralelamente, la descentralización debida al reagrupamiento y la desviación a terceros de ciertas funciones, exigen la construcción o replanteamiento de algunos edificios autónomos específicos: en primer lugar, los talleres de restauración y los laboratorios especializados al servicio de varios museos; más adelante, las reservas instaladas fuera de los espacios de exposición.


El arquitecto es quien concibe y diseña el proyecto de un edificio y luego dirige su ejecución. Dicho de manera más amplia, es quien dispone la envoltura que alberga a las colecciones, al personal y al público. Desde esta perspectiva, la arquitectura aborda, en el seno del museo, el conjunto de elementos vinculados al espacio y a la luz. Estos aspectos, en apariencia secundarios, son determinantes en lo referente a la significación requerida (ordenamiento cronológico, visibilidad para todos, neutralidad del fondo, etcétera). Por lo tanto, los edificios de los museos deben ser concebidos y construidos de acuerdo con el programa arquitectónico establecido por los responsables científicos y administrativos del mismo. Sin embargo, las decisiones concernientes a la definición de dicho programa y a los límites de intervención del arquitecto no siempre se distribuyen de esta manera. Como arte o como técnica de la construcción y de la refuncionalización de un museo, la arquitectura puede presentarse como una obra total, capaz de integrar el conjunto del dispositivo museal. Esta perspectiva, reivindicada por algunos profesionales, sólo puede ser encarada en la medida en que los mismos incorporen la reflexión museográfica, lo que aún está lejos de suceder. Los programas solicitados a los arquitectos suelen incluir los equipamientos interiores, dándoles la posibilidad – si no se hace ninguna distinción entre los componentes generales y la museografía – de dar libre curso a su “creatividad”, a veces en detrimento del museo. Algunos se especializan en la realización de exposiciones, convertidos así en escenógrafos o “expógrafos”. Son pocos los que pueden reivindicar el título de museógrafos, a menos que sus estudios incluyan esta competencia específica.



Las posturas actuales de la arquitectura de museos descansan en el conflicto existente entre los intereses del arquitecto (valorizado hoy por la visibilidad internacional de este tipo de construcciones) y los de quienes están vinculados con la preservación y la puesta en valor de la colección y también con la consideración del bienestar de los diferentes públicos. Esta cuestión ya había sido puesta en evidencia por el arquitecto Auguste Perret al decir: “un navío para que pueda flotar, ¿no debe ser concebido de manera muy diferente a una locomotora? La especificidad del edificio del museo incumbe al arquitecto, quien creará el órgano inspirándose en la función” (Perret, 1931). Una mirada sobre las creaciones arquitectónicas actuales permite advertir que, si bien la mayoría de los arquitectos tienen en cuenta las exigencias de un programa, muchos continúan privilegiando la estética visible del objeto por encima de sus bondades intrínsecas.

FUENTE:


François Mairesse y André Desvallées para ICOM


fonte: @edisonmariotti #edisonmariotti Espacio Visual Europa (EVE)

Produção de cuias no Baixo Amazonas, Brasil, pode virar patrimônio cultural

As cuias ornadas são confeccionadas há mais de dois séculos no Baixo Amazonas, no Pará, Brasil.


Foto: Divulgação/Iphan

BELÉM - Pretas, lustrosas e com diversos formatos e gravuras 'floradas' nas superfícies, as cuiassão onipresentes no comer, no 'banhar', no celebrar e até mesmo no vestir na Região Norte. A produção de cuias no Baixo Amazonas entrou no Livro de Registro dos Saberes o“Modo de Fazer Cuias no Baixo Amazonas” como relevante forma de expressão da cultura brasileira. O reconhecimento é do Conselho Consultivo do Instituto do Patrimônio Histórico e Artístico Nacional (Iphan).

O parecer foi redigido pela conselheira Lucia Hussak van Velthem, antropóloga, ex-curadora da Coleção Etnográfica do Museu Paraense Emílio Goeldi (MPEG), atualmente integrante da equipe do Ministério da Ciência, Tecnologia e Inovação - MCTI. O processo para incluir o modo de fazer cuias no Baixo Amazonas dentre os patrimônios culturais do país começou em 2003 através de projetos do Museu de Folclore Edison Carneiro do Rio de Janeiro. O acervo da reserva etnográfica do Museu Goeldi, que preserva peças históricas dos povos amazônicos, forneceu subsídios no processo de estudo para elaborar o parecer favorável.

Tradição das pinta-cuias

As cuias ornadas são confeccionadas há mais de dois séculos no Baixo Amazonas, no Pará. Um fazer que foi transportado no tempo por mãos femininas. São as mulheres que, principalmente, se encarregam do ofício de transformar os grandes e redondos frutos da cuieira (Crescentiacujete), planta que fornece a matéria prima, em recipientes resistentes e bonitos.A produção de cuias atualmente se concentra em comunidades de Santarém e Monte Alegre - os cidadãos deste último município, inclusive, são conhecidos como “pintacuias”.

Cuia para quê? 

A cuia, que no Sul do Brasil e em outros países da América Latina é preenchida com o chimarrão, na Amazônia guarda o tacacá, o açaí e outras comidas e líquidos. O produto está também nos afazeres domésticos nos lares dos ribeirinhos, na coleta da água dos rios, para tomar banho, desafogar as canoas e 'voadeiras'. É um utensílio para mulheres e homens.

Além do uso, o que distingue as cuias do Baixo Amazonas das demais é o seu modo especial de confecção. Usando técnicas tradicionais, reproduzidas e adaptadas de saberes indígenas, as artesãs escolhem os melhores frutos da cuieira, retiram o miolo e os dividem em metades, que são as estruturas das cuias. Estas são lavadas, raspadas com escamas de pirarucu ou folhas de embaúba(tipos de árvore do gênero Cecropia), e expostas ao sol até ficarem com um aspecto liso, interna e externamente.

Outro elemento natural dá a coloração escura à cuia: o cumatê, pigmento da planta cumatezeiro (Myrciam Atramentifera). A tintura é pincelada na cabaça por diversas vezes e depois da fixação a superfície está pronta para receber os desenhos, talhados no “couro” da cuia com pontas de faca ou outros instrumentos cortantes. As gravuras mais frequentes são motivos florais, representações da fauna regional e grafismos tapajônicos, também denominados de “indígenas”. Os grafismos inspiram-se na cerâmica arqueológica, originária do povo Tapajó, preservada em museus brasileiros. Sua utilização atual se insere em um amplo processo de valorização do legado arqueológico no município de Santarém. 

Lúcia Hussak van Velthem – Antropóloga e museóloga, Lúcia van Velthem também foi responsável pelo parecer que inscreveu o Carimbó no Livro de Registro das Formas de Expressão do IPHAN, em 2014 e colaborou na redação do dossiê sobre o Sistema Agrícola Tradicional do Rio Negro, registrado em 2010. A pesquisadora lembra ainda de outras expressões culturais paraenses que recentemente foram reconhecidas pela instituição, como as Festividades do Glorioso São Sebastião, em 2013, e o Círio de Nazaré, em 2004: “Todos esses processos exitosos revelam a riqueza e a diversidade das manifestações culturais imateriais, notadamente as de cunho religioso e lúdico do Estado do Pará”, afirma.

fonte: @edisonmariotti #edisonmariotti 
http://portalamazonia.com/noticias-detalhe/variedades/producao-de-cuias-no-baixo-amazonas-pode-virar-patrimonio-cultural/?cHash=72e8e1909884f37a1153f8327029fbc6

Dealul Cetățuia - Mănăstirea Cetățuia din Iași este o mănăstire ortodoxă de călugări, ctitorită în secolul al XVII-lea de voievodul Gheorghe Duca (1665-1666, 1668-1672 și 1678-1683). -- Mănăstirea fortress of Iasi is an Orthodox monastery of monks, founded in the eighteenth century by Prince Gheorghe Duca (1665-1666, 1668-1672 and 1678-1683).

Mănăstirea Cetățuia din Iași este o mănăstire ortodoxă de călugări, ctitorită în secolul al XVII-lea de voievodul Gheorghe Duca (1665-1666, 1668-1672 și 1678-1683). Așezată pe un deal înalt și râpos din partea de sud a Iașului, de unde se poate vedea o frumoasa panoramă a orașului, Mănăstirea Cetățuia domină peisajul prin silueta sa zveltă, străjuită de un turn impozant și împrejmuită cu un zid de piatră măcinat de vreme.


Ea a fost construită de la început ca un complex fortificat medieval capabil să ofere domnitorului și boierilor un reazem pentru o rezistență înarmată împotriva invadatorilor. Aici a funcționat o tiparniță cu litere grecești, adusă de la Veneția. Ajunsă o ruină la sfârșitul secolului al XIX-lea, mănăstirea a fost restaurată în perioada interbelică la inițiativa istoricului Nicolae Iorga.

Biserica Mănăstirii Cetățuia, cu hramul Sf. Apostoli Petru și Pavel, este amplasată în mijlocul incintei. Ea a fost studiată îndeaproape, la începutul secolului al XX-lea, de arhitectul Gh. Lupu și de inginerul și istoricul Gheorghe Balș care au remarcat că această biserică este o copie simplificată a Bisericii Trei Ierarhi. 

Biserica Mănăstirii Cetățuia este construită în plan triconc, cu absidele naosului și altarului semicirculare în interior și poligonale în exterior, fiecare absidă având câte trei ferestre. Edificiul este înconjurat de un brâu torsadă de piatră, încadrat de câte o friză ornată de frunze sculptate în relief. În registrul superior se află câte două rânduri de ocnițe, cele de sus fiind mai mici decât cele de jos. Zidurile exterioare sunt sprijinite de șapte contraforturi, care nu se înalță niciodată deasupra brâului median. Ușile și ferestrele sunt construite în stil gotic, cele mai mici fiind încadrate de o rețea de baghete încrucișate. 

Biserica are două turle octogonale aflate deasupra pronaosului și naosului și construite pe două baze: prima pătrată și a doua stelată. Pe turle se află firide alungite, patru ferestre dreptunghiulare mici dispuse în cele patru puncte cardinale, patru contraforturi mici și trei rânduri de ocnițe (două deasupra arcadelor și unul la baza pătrată).


Interiorul lăcașului de cult este compartimentat
 în pridvor închis, pronaos, naos și altar. 



În pridvor se intra prin două uși laterale amplasate pe laturile de nord și de sud, având chenare dreptunghiulare și fiind împodobite cu muluri. Cea de pe latura nordică este în prezent zidită. În timpanul ușii, într-o cruce cu brațele egale și rotunjite, este sculptată stema Moldovei: capul de bour care susține o coroană ce este prevazută cu o cruce pe mijloc, având câte un leu de o parte și de alta. 



Pridvorul înalt, de formă dreptunghiulară și cu bolți sferice pe pandantivi, este luminat de două ferestre pe latura vestică. Între pridvor și pronaos se află un zid despărțitor având la mijloc o ușă cu chenar dreptunghiular, format în brâu torsadă. Zidul despărțitor dintre pronaos și naos a fost dărâmat, fiind înlocuit cu două coloane puternice de secțiune octogonală, cu capiteluri, sprijinind trei arcade. În biserică s-au mai păstrat din vechiul mobilier doar strana domnească și cea arhierească, bogat decorate cu frunze, flori aurite și îngeri cu mâinile întinse Ansamblul pictural al bisericii este de o mare valoare artistică. Biserica a fost pictată în 1673, în frescă, de meșteri aromâni, frații Mihai, Gheorghe și Dima din Ianina (Grecia), ajutați de zugravii români Nicolae "zugravul cel bătrân" și Ștefan care lucraseră și la pictarea Bisericii Trei Ierarhi. Pictura originală nu s-a păstrat decât parțial, restul picturilor fiind modificări din secolul al XVIII-lea și din deceniul al patrulea al secolului al XIX-lea. Biserica a fost repictată în perioada 1827-1837 culoare peste culoare, inscripțiile icoanelor fiind în grecește, iar „zugravul însuș pare că ș'a ficsat chipul pe păreți, într'un costum greco-arnăuțesc”. Picturile in pridvor s-au păstrat cel mai bine, remarcând aici "Arborele lui Iesei", "Judecata de apoi", "Scara lui Climax" și sfintele pictate în medalion.



În pronaos, pe peretele vestic, s-a păstrat tabloul votiv în care este reprezentată familia ctitorului: domnitorul Gheorghe Duca, Doamna Anastasia, Doamna Ecaterina (probabil soacra domnitorului), Constantin Duca (care va domni între anii 1693-1695 și 1700-1703), fiica sa Elena (viitoarea soție a cronicarului Nicolae Costin), fiica sa Maria, alături de un alt copil, al cărui nume nu se poate descifra. Ei sunt pictați în costume de ceremonial, brodate cu flori cu fire de aur și cu brandemburguri. Sunt de remarcat și figurile sfinților pictați în picioare sub ferestrele din pronaos și naos, sfinți care au aureolele decorate în relief cu ornamente care diferă de la unul la altul.

În pronaos se află două nișe, unde au fost înmormântate câte două persoane. În partea sudică a pronaosului se află nișa unde au fost înmormântați domnitorul Gheorghe Duca și fiica sa, Maria. Doamna Maria, fiica ctitorului, a fost îngropată acolo în anul 1672, pe lespedea sa funerară, mică și frumos sculptată, aflându-se următoarea inscripție în limba greacă: „Aici se odihnește Doamna Maria, fiica lui Io Duca Voievod, anul lui Hristos 1672 septembrie 13”.

În aceeași nișă, mai la vest, se află mormântul ctitorului, Gheorghe Duca (Duca Vodă cel Bătrân). Acesta a murit la 24 martie 1685 în orașul Liov (astăzi în Ucraina), unde fusese dus de poloni. În anul 1693, fiul său, Constantin Duca, voievod al Moldovei (1693-1695, 1700-1703), i-a adus osemintele în țară și i le-a îngropat în nișa din peretele sudic al bisericii Mănăstirii Cetățuia. Peste mormânt nu a fost pusă însă o piatră funerară. Mult timp s-a exprimat îndoiala că domnitorul a fost îngropat aici, din moment ce nu s-a pus nici o lespede pe mormânt, totuși cercetările arheologice din 1933 au confirmat existența unor rămășițe pământești aici. 

În peretele nordic al pronaosului se află o altă nișă, care fusese pregătit probabil pentru Doamna Anastasia, soția ctitotorului. Mormântul a rămas gol, Doamna Anastasia fiind înmormântată în Biserica Albă, care se afla pe locul unde este astăzi Catedrala Mitropolitană din Iași. Mai la sud, în aceeași nișă, au fost înmormântați fratele domnitorului, Saul și fiul său, Ioniță. Inscripția de pe lespedea funerară nu a putut fi descifrată în totalitate, pe ea fiind scris în limba greacă următorul text: „Aici se odihnește robul lui Dumnezeu ... frate al lui Io Duca Voievod ... a fiului său Ioniță cu Maria”.

Biserica a fost înzestrată cu odoare de preț și veșminte scumpe, după cum relatează cronicarul Nicolae Costin. Multe dintre acestea s-au pierdut din cauza neglijenței egumenilor greci.[ S-a mai păstrat un Orar din catifea roșie, decorat de Doamna Anastasia cu broderii lucrate cu fir de aur și argint, pe care se află următoarea inscripție în limba slavonă: „Acest aurar l-a făcut Io Duca Voievod și doamna sa Anastasia și l-au dat sfintei mănăstiri Cetățuia în anul 7178 (=1670)”.

De asemenea, în Sala Gotică, se mai expusă o Evanghelie în limba greacă, ferecată în argint, tipărită la Veneția în 1737, care a fost dăruită Mănăstirii Cetățuia la 20 august 1749 de către voievodul Constantin Mihail Cehan Racoviță (1749-1753, 1756-1757). Donatorul a scris la începutul evangheliei o inscripție de donație în limba greacă și la pagina 85 o inscripție de ferecare a evangheliei în limbile slavonă și română, ambele inscripții terminându-se cu un blestem al donatorului către cei care ar îndrăzni să strămute cartea din Mănăstirea Cetățuia.

În curtea bisericii, lângă turnul clopotniță, se află două clopote vechi așezate pe postamente de lemn. Pe unul este scrisă o inscripție în limba greacă în care se spune că a fost donat de Duca Vodă în anul 1669: „Acest clopot s-a dăruit la venerata și sfânta mănăstire Cetățuia, a sfinților, vestiților, pretutindeni lăudaților și în frunte mergători Apostoli Petru și Pavel, de către preacucernicul și preastrălucitul Domn a toată Moldova și ctitor, domn domn Io Duca Voievod, spre veșnică pomenire. În anul 1669”. Cu privire la acest clopot, N.A. Bogdan relatează o legendă potrivit căreia acest clopot a denumit "Buciumul lui Duca-Vodă" deoarece avea un sunet deosebit de puternic. El se afla la un cioban bogat din Munții Dornei, de la care a fost luat și dus la Cetățuia. Ciobanul și-a părăsit turmele și s-a dus la mănăstire unde, după ce a ascultat câteva minute sunetul clopotului, a rămas nemișcat. 





Pe al doilea clopot se află o inscripție în limba latină („Anno domnini 1669; omnis spiritus laudet dominum; divino auxilio fudit me Gherhardus Benning. Ghedane”), completată cu o alta în limba greacă în care se arată că clopotul donat în 1669 a fost sfărâmat, fiind refăcut cu cheltuiala panului Iota în anul 1816 („+ Petru și Pavel; din întâmplare sfărămându-se acest clopot s-a făcut din nou cu cheltuiala panului Iota, fiind arhimandrit și catigumen domnul Matei, în anul 1816, aprilie 23”). 



O parte din manuscrisele de la Mănăstirea Cetățuia au fost duse la Arhivele Statului din București și la Biblioteca Academiei Române.


fonte: @edisonmariotti #edisonmariotti
colaboração: 


Gabriela Mangirov

www.turismcultural.ro/iasi-manastirea-cetatuia.html



--in
Citadel Hill

Mănăstirea fortress of Iasi is an Orthodox monastery of monks, founded in the eighteenth century by Prince Gheorghe Duca (1665-1666, 1668-1672 and 1678-1683).


 Situated on a high hill and steep south side of Iasi, where you can see a beautiful panorama of the city, fortress monastery slender silhouette dominating the landscape, surrounded by an imposing tower and surrounded by a stone wall since ground.

It was built from the start as a medieval fortified complex capable of offering the prince and the boyars a support for armed resistance against the invaders. Here there was a printing press with Greek letters brought from Venice. Having reached a ruin in the late nineteenth century, the monastery was restored in the interwar period on the initiative of historian Nicolae Iorga.

Fortress Monastery Church, dedicated to St. Peter and Paul, is located in the middle of the enclosure. She was closely studied in the early twentieth century by architect Gh. Lupu and engineer and historian George Bals who noted that this church is a simplified copy of the Three Hierarchs Church.
Fortress Monastery Church is built conch plan with semicircular apses of the nave and altar inside and outside polygonal, apse with three windows each. The building is surrounded by a belt twisted stone, framed by a frieze adorned by leaves carved in relief. In the upper register are two rows of niches, the top is smaller than the bottom. The exterior walls are supported by seven buttresses, which never rises above the median waist. Doors and windows are built in the Gothic style, the lowest being framed by a network of crossed sticks.

The church has two octagonal towers above the narthex and nave and built on two bases: first square and two stars. The towers are elongated niches, four small rectangular windows arranged in the four cardinal points, four small buttresses and three rows of niches (two arches above and one from a square base).

The interior of the worship is divided into enclosed porch, narthex, nave and altar.

The porch is entered through two side doors located to the north and south, with rectangular borders and is trimmed with moldings. The northern side is currently built. In eardrum door in a cross with equal arms and rounded sculpted coat of arms of Moldova: Bull head which supports a crown is provided with a cross in the middle, having a lion one side.

High porch rectangular and vaulted ball on pendants, is lit by two windows on the west side. Between the porch and narthex is a middle wall of partition with a door framed rectangular format in torsade de waist. The wall separating the narthex and nave was demolished, replaced with two strong columns of octagonal section, with capitals supporting three arches. In the church were preserved only the old furniture and the bishop pew reign, richly decorated with leaves, flowers and angels with outstretched hands gilded the frescoes of the church is of great artistic value. The church was painted in 1673 in fresco, craftsmen Macedo, brothers Michael, George and Dima in Ioannina (Greece), assisted by Nicholas Romanian painters' the elder painter "and Stephen, who had worked at painting Three Hierarchs Church. The original painting was not preserved only in part, the remaining paintings are changes in the eighteenth century and the fourth decade of the nineteenth century. The church was repainted in the period 1827-1837 color over color, icons are inscriptions in Greek and "painter himself seems he seem fixed on his face unto a Greek-Albanian costume." The paintings in the porch were mostly kept remarking here "Tree of Jesse", "Doomsday", "Climax's Ladder" and holy painted medallion.

In the narthex, the west wall was preserved votive painting the founder's family is represented: Prince Gheorghe Duca, Mrs Anastasia, Lady Catherine (mother probably ruler), Constantin Duca (who will reign between 1693-1695 and 1700-1703) his daughter Elena (chronicler Nicolae Costin future wife), his daughter Maria, along with another child, whose name can not decipher. They are painted in ceremonial costumes embroidered with gold thread flowers and brandemburguri. I noticed the standing figures of saints painted in the narthex and nave windows, saints who's halo in relief decorated with ornaments that differ from one another.

In the narthex there are two niches, where two persons were buried. In the southern part of the narthex is a niche where they were buried ruler Gheorghe Duca and his daughter, Maria. Mrs. Maria, daughter of the founder, was buried there in 1672 on his funeral slab, small and beautifully sculpted, being the following inscription in Greek: "Here lies Mrs Maria, the daughter of Prince Duca Io, the year of Christ 1672 September 13 ".

In the same niche, further west is the tomb of the founder, Gheorghe Duca (Duca Voda the Elder). He died on March 24, 1685 in the city of Lviv (today in Ukraine), where he had been taken by Poland. In 1693, his son, Constantin Duca, prince of Moldavia (1693-1695, 1700-1703), brought the remains in the country and buried them in the niche of the southern wall of the fortress monastery church. Over the grave but was not called a tombstone. His long doubted that the prince was buried here, since it did not put any slab on the grave, though excavations in 1933 confirmed the existence of mortal remains here.

The north wall of the narthex is another niche, which was probably prepared for Mrs. Anastasia, wife ctitotorului. The tomb was empty, Mrs. Anastasia was buried in White Church, which is the place where the Metropolitan Cathedral in Iasi today. Further south, in the same niche, the prince was buried brother, Saul and his son Ionita. The inscription on the gravestone funeral could not be fully deciphered, on it being written in Greek the following: "Here lies the servant of God ... brother of Prince Duca Io ... his son with Maria Ionita".

The church was endowed with precious jewels and expensive dresses, as chronicler Nicolae Costin. Many of these were lost due to negligence abbots Greeks. [It was also observed a red velvet Opening, Mrs. Anastasia decorated with embroidery with gold and silver thread, which is the following inscription in Slavonic: "This goldsmith Io made Prince and Ms. Anastasia Duca and gave him the holy monastery fortress in the year 7178 (= 1670) ".

Also in Gothic Hall is more exposed Gospel in Greek, silver plated printed in Venice in 1737, which was given to the monastery fortress on 20 August 1749 by the ruler Constantin Mihail Cehan Racoviţă (1749-1753, 1756- 1757). The donor wrote to the beginning of the gospel donation inscription in Greek and on page 85 of the Gospel ferecare an inscription in Slavonic and Romanian, both ending with an inscription of the donor curse to those who would dare to uproot the book of monastery fortress .

In the churchyard, near the belfry, two old bells are placed on wooden pedestals. On the one written an inscription in Greek which says it was donated by Duca Voda in 1669: "This bell was given to the revered and sacred monastery fortress, the saints, heralds everywhere Praiseworthy and Peter go ahead and Paul, by Reverend and the bright Morning gentleman throughout Moldova and founder, Sir Sir Io Duca Prince, for eternal remembrance. In 1669 ". On this bell, N.A. Bogdan relates a legend that this bell called "Duca's horn" because it had an extremely loud. He was a rich shepherd Dorna Mountains, from which it was taken and brought to the Citadel. The shepherd has left the flock and went to the monastery where, after listening to the sound of the bell a few minutes remained motionless.

The second bell is an inscription in Latin ("Anno Domini 1669; omnis spiritus Laudet dominum; divine auxilio Gherhardus fudit me Benning. Ghedane"), completed another Greek showing that bell donated in 1669 was broken, the plan's expense Iota redone in 1816 ("+ Peter and Paul accidentally shattering this bell was made again Iota plan's expense, the Archimandrite and Mr. Matthew catigumen, in 1816, 23 April") .


Some of the manuscripts from the monastery fortress were taken to the State Archives in Bucharest and the Romanian Academy Library.

Encontro de ferromodelismo no Museu Nacional Ferroviário

Rail Model no Entroncamento – 

Desenvolvendo-se desde o advento da ferrovia até aos nossos dias, o ferromodelismo cobre hoje um largo espectro com inúmeras variantes e abordagens possíveis, movendo legiões de entusiastas que a ele se dedicam e onde Portugal não é exceção.


ferroviario modelismo

Durante o encontro de módulos serão clarificados conceitos, meios e processos fundamentais ao ferromodelismo operando as composições, manuseando os módulos, algum material que envolve a sua construção e aprendendo sobre o seu funcionamento.

O encontro traz-nos algumas das mais emblemáticas composições que circularam nos caminhos de ferro portugueses e vai proporcionar a oportunidade de quem visitar, construir o seu próprio módulo.

A iniciativa conta com o apoio do Grupo de Módulos do Norte.

A iniciativa decorre durante o horário normal de visitas ao Museu Nacional Ferroviário.
 Consulte aqui horários http://www.fmnf.pt/info_horarios e o preçário http://www.fmnf.pt/info_precario.



fonte: @edisonmariotti #edisonmariotti   http://www.oribatejo.pt/2015/06/26/rail-model-no-entroncamento-encontro-de-ferromodelismo-no-museu-nacional-ferroviario/

Museu Paranaense, entre objetos, artefatos indígenas, moedas, pedras, insetos, pássaros e borboletas, era então, o primeiro no Paraná e o terceiro no Brasil.

Idealizado por Agostinho Ermelino de Leão e José Candido Murici, o Museu Paranaense foi inaugurado no dia 25 de setembro de 1876, no Largo da Fonte, hoje Praça Zacarias, em Curitiba. Com um acervo de 600 peças, entre objetos, artefatos indígenas, moedas, pedras, insetos, pássaros e borboletas, era então, o primeiro no Paraná e o terceiro no Brasil.




Em 1882, de particular transformou-se em órgão oficial de governo. A partir daí, passou a receber contínuas doações. Deixa de ser um simples depósito para ser um centro de instrução e pesquisa, propiciando a vinda de “missões científicas” para o Paraná.

Foi dirigido por grandes nomes da sociedade paranaense, entre eles Agostinho Ermelino de Leão, Romário Martins e Loureiro Fernandes.

Desde a sua inauguração o Museu Paranaense ocupou seis sedes, até fixar-se na atual, o Palácio São Francisco.

Atualmente o Museu Paranaense desenvolve estudos nas áreas da Arqueologia, Antropologia e História.

Sua nova sede está estruturada para a realização de projetos e atividades culturais, atingindo os diversos segmentos sociais. Possui laboratórios, biblioteca, auditório, além de salas de exposições permanentes e exposições temporárias. 

Destaque para o Pavilhão da História do Paraná que faz a “linha do tempo” desde a pré-história, 8000 anos antes da época atual, até o início do século XX, com a integração dos imigrantes ao nosso Estado.




Indústria paranaense em exposição

A mostra Indústrias do Paraná, que reúne objetos dos acervos do Matte Leão, Cerâmicas Colombo, Fábrica de Fitas Venske, Todeschini, Pianos Essenfelder, entre outras, ocupa o novo espaço criado pelo museu para homenagear as empresas que fazem parte da história do desenvolvimento econômico do Estado. A entrada é gratuita.

No século 20 o Paraná ampliou seu reconhecimento como o maior produtor de grãos do Brasil, sendo um Estado agrícola por excelência. No entanto, desde o século 19, Curitiba recebeu a instalação de indústrias, principalmente ligadas ao esforço empreendedor das levas de imigrantes que aqui se estabeleceram. Muitas destas empresas conseguiram ultrapassar os limites do Estado, tornando seus produtos apreciados em todo o país e até mesmo no exterior. Algumas, porém, não resistiram à passagem do século 21, tendo sido vendidas ou transferidas para outros lugares do país.

Nos últimos anos, o Museu Paranaense foi o destino de importantes acervos destas empresas que foram desmobilizadas. Assim, além do patrimônio histórico do Museu Banestado, foram incorporados o do museu do Matte Leão, do memorial da Impressora Paranaense, das Indústrias Todeschini, da Cerâmica Colombo e diversos materiais da Fábrica de Fitas Venske, entre outros. Itens como máquinas, louças, fotos, peças de escritório e rótulos compõem a grande mostra.

Segundo o diretor do museu, Renato Carneiro, a ideia é contar mais este capítulo importante da história do Paraná. “Com este espaço entre as mostras de longa duração, o Museu Paranaense apresenta um pouco da história dessas que sonharam com um Paraná moderno e competitivo, e que por muitas décadas ajudaram a desenvolver um grande parque industrial no Estado”, finaliza.



fonte: @edisonmariotti #edisonmariotti http://www.museuparanaense.pr.gov.br/



Khiva - The City Museum - Khiva - O Museu da Cidade

Probably, Khiva is the most peculiar Uzbek city. Its history is inextricably connected with the history of the legendary Khorezmshah’s State with its capital in Urgench before. Khiva is a very ancient city.


In the 10th century Khiva is mentioned as a major trading center on the Silk Road. All the caravans had a stop here on their way to China and back. From dawn to dusk, until the gates were opened, an endless stream of moving string of camels with baggage passed them.


At the beginning of the 16th century Khorezm State became home for Uzbek nomadic tribes, who founded Khive Khanate here. However, Khiva did not become immediately the Khanate’s capital. It happened only after Urgench, an existing capital, had been destroyed due to the change of Amu Darya’s channel. In 1598 Khiva became the main city of the state.


In the 19th century Russia annexed part of Khiva Khanate. One century later, in 1919, the last Khan was liquidated of the ruling dynasty. So Khiva became the capital of the new Khorezm Soviet People's Republic. In 1924 territories of Khorezm oasis became a part of modern Uzbekistan and Turkmenistan.
Legend about Khiva.


There are many interesting legends that tells about the origin of Khiva. Allegedly, the city grew around the well Hewvakh, with tasty and cool water. The well was dug by the order of Shem, the elder son of Biblical Noah. Today one can see this well in the old part of Khiva, Itchan-Kala.

Khiva - a unique city, rightfully claiming the title of "the seventh wonder of the world", thanks to its authentic atmosphere of the 'era of the beginning of time. " Most of the city of Khiva is similar to the open-air museum. And the nucleus of this museum - castle Itchan-Kala. It is inside this fortress concentrated all the architectural masterpieces of Khiva. Everyone who enters the fortress, are among the marvelous minarets, stone-paved alleys curves, leading to a madrassa with lacy rough mosaic of the ancient walls. This oriental tale! In 1990 the city was included in the UNESCO World Heritage List.


-

The history of Khiva

The history of Khiva goes back centuries. Nobody knows exactly when this city sprang up, but the legends have it that once a son of the biblical hero Noah, Shem ordered to dig a well. By the way, this ancient well still exists in Ichan-Kala (the inner city) these days. But throughout its history up to 1598 Khiva was a small town in the desert, which was found on the way of caravans passing through Khorezm. At that time, it was often destroyed by various invaders: Alexander the Great, the Arabs, led by Qutayba ibn Muslim, Genghis Khan, Amir Timur, and many others intruded into this land.


But in 1598 Khiva became the capital of the Khanate of Khiva, because the Amu Darya River had changed its course, and destroyed the former capital Kunya-Urgench. Khiva gradually developed into a small but well-fortified city, which at the same time became a spiritual center of the Islamic world. Nevertheless, slave trade was flourishing in Khiva long enough - Khiva raiders drove people from the southern regions of Russia and Persia into slavery. This caused the Russian Empire in 1873, to organize a military campaign to do away with a flesh-traffic in Central Asia. And as a consequence of it, the Khanate of Khiva was annexed to the Government-General of Turkestan.




In 1919, the Red Army of the newly formed Soviet Union overthrew the last khan, and in 1920 Khiva became the capital of Khorezm People's Soviet Republic. In 1924, the city became the administrative center of the Khorezm region in Uzbekistan. In 1991 Uzbekistan gained independence, and Khiva became one of the country’s major tourist centers. Indeed, today, in Uzbekistan, there is hardly a place, that would have such a concentration of different landmarks.


fonte: @edisonmaritto #edisonmariotti 
colaboração:



--br
Provavelmente, Khiva é a cidade usbeque mais peculiar. A sua história está intimamente ligada com a história do Estado do lendário Khorezmshah com sua capital em Urgench antes. Khiva é uma cidade muito antiga.

No século 10 Khiva é mencionado como um importante centro de comércio na Rota da Seda. Todas as caravanas teve uma parada aqui no caminho para a China e para trás. Do amanhecer ao anoitecer, até que os portões foram abertos, um fluxo interminável de seqüência de camelos com bagagem em movimento passou por eles.
No início do século 16 tornou-se Estado Khorezm casa para usbeques tribos nômades, que fundaram Khive Canato aqui. No entanto, Khiva não se tornou imediatamente capital do Canato. Foi o que aconteceu somente após Urgench, um capital existente, tinha sido destruída devido à mudança de canal de Amu Darya. Em 1598 Khiva se tornou a principal cidade do estado.

No século 19 a Rússia anexou parte de Khiva Canato. Um século mais tarde, em 1919, o último Khan foi liquidada da dinastia governante. Então Khiva se tornou a capital da nova República Khorezm Povo Soviético. Em 1924 territórios de Khorezm oásis se tornou uma parte do Usbequistão moderno e Turcomenistão.

Legend sobre Khiva

Existem muitas lendas interessantes que fala sobre a origem de Khiva. Alegadamente, a cidade cresceu em torno do bem Hewvakh, com água saborosa e fresco. O poço foi escavado pela ordem de Shem, o filho mais velho de Noé bíblica. Hoje pode-se ver isso muito bem na parte antiga de Khiva, Itchan-Kala.

Khiva - uma cidade única, legitimamente reivindicar o título de "a sétima maravilha do mundo", graças à sua atmosfera autêntica da "era do início dos tempos. "A maior parte da cidade de Khiva é semelhante ao museu ao ar livre eo núcleo deste museu -... Castelo Itchan-Kala É dentro desta fortaleza concentrou todas as obras arquitetônicas de Khiva Todo mundo que entra na fortaleza, estão entre os minaretes maravilhosas, becos curvas e calçadas de pedra, levando a uma madrassa com laçado mosaico áspero das antigas muralhas. Este conto oriental! Em 1990, a cidade foi incluída na Lista do Património Mundial da UNESCO.

A história de Khiva

A história de Khiva remonta séculos. Ninguém sabe exatamente quando esta cidade nasceu, mas as lendas contam que uma vez que um filho do herói bíblico Noé, Sem condenada a cavar um poço. By the way, esta bem antiga ainda existe no Ichan-Kala (centro da cidade) nos dias de hoje. Mas toda a sua história até 1598 Khiva era uma pequena cidade no deserto, que foi encontrado no caminho das caravanas que passam através Khorezm. Naquela época, ele foi muitas vezes destruída por vários invasores: Alexandre, o Grande, os árabes, liderados por Qutayba ibn Muslim, Genghis Khan, Amir Timur, e muitos outros se intrometeu para esta terra.

Mas em 1598 Khiva se tornou a capital do Canato de Khiva, porque o Amu Darya rio havia mudado seu curso, e destruiu a antiga capital Kunya-Urgench. Khiva desenvolvido gradualmente em uma cidade pequena, mas bem fortificada, que ao mesmo tempo se tornou um centro espiritual do mundo islâmico. No entanto, o comércio de escravos estava florescendo em Khiva tempo suficiente - raiders Khiva levou as pessoas das regiões do sul da Rússia e da Pérsia à escravidão. Isso fez com que o Império Russo em 1873, para organizar uma campanha militar para acabar com a carne de trânsito na Ásia Central. E, como conseqüência disso, o Canato de Khiva foi anexada ao Governo-Geral do Turquestão.

Em 1919, o Exército Vermelho da União Soviética recém-formado derrubou o último khan, e em 1920 Khiva se tornou a capital de Khorezm República Soviética. Em 1924, a cidade se tornou o centro administrativo da região de Khorezm no Uzbequistão. Em 1991 Uzbequistão ganhou a independência, e Khiva se tornou um dos principais centros turísticos do país. Na verdade, hoje, no Uzbequistão, há quase um lugar, que teria uma tal concentração de pontos de referência diferentes.