Pe 7 februarie ar fi împlinit 99 de ani
Ar fi împlinit, pe 7 februarie, 99 de ani, dacă în urmă cu doi ani decanul de vârstă al meşterilor populari din judeţ, Nicolae M. Nica, n-ar fi plecat la cele sfinte, împlinit că lasă urmaşilor zestrea cea mai de preţ – mărturii autentice despre trecutul strămoşesc.
După o tinereţe grea, petrecută în cazarmă, pe front şi în prizonierat, Nicolae Nica, mai simplu şi atât de mult pe placul lui - Nea Nica, s-a întors în satul natal, hotărât să-i înveţe şi pe alţii lecţia preţuirii rădăcinilor. N-a fost să fie din prima, a urmat o nouă pribegie, cu folos, pentru ca în 1979, din dragostea lui Nicolae Nica pentru părinţi şi pentru sat să se nască un muzeu. Peripeţiile şi le-a povestit de fiecare dată când cineva ajuns pe întortocheatele, la propriu, căi către satul Chilia, din Făgeţelu, şi-a găsit timp, fără să ştie decât la final că l-a câştigat de fapt, să asculte tot ce poate s-a mai spus înainte, dar nu cu atâta ardoare şi atât de convingător cum putea s-o facă meşterul în lemn, os şi cuvinte. Nicolae M. Nica s-a născut la 7 februarie 1917 la Chilia, pe atunci comună de sine stătătoare, astăzi sat din Făgeţelu. A plecat în armată la 22 de ani, iar după doi ani de cazarmă a fost înrolat în război. Pe front a mai petrecut trei ani, urmaţi de alţi cinci, a căror amintire îi umplea ulterior ochii de lacrimi, de prizonierat la ruşi. Întors în sat, urmând un vis care-l ţinuse în picioare în toţi acei ani grei, n-a vrut decât un lucru: să facă un muzeu, un loc în care să adune esenţa lucrurilor cu adevărat importante în viaţă, o mărturie despre tot ceea ce ajungi să preţuieşti când viaţa pare că nu mai are nimic să-ţi dea.
„Când am venit aici, în `48, m-au primit ca pe un comunist; au vrut să-mi dea servicii pe care eu nu am putut să le accept: fie să iau declaraţiile de la oamenii de prin sat, fie să spun care sunt cei care vorbesc împotriva colectivităţii. După ce le-am spus că nu pot să fac aşa ceva, am zis că vreau să fac un muzeu, la care mi-au răspuns în batjocură: «Măi, prăpăditule, te-ai născut tu să faci muzeu?». Apoi, tot în 1948, am hotărât plecarea de aici. Am luat două zăvelci ale mamei, o ladă de zestre, o masă rotundă dintru-un lemn şi ceva mărunţişuri. Cu ele am umblat din toamna lui `48 în Piteşti, apoi la Ştefăneşti, iar în 1979 am revenit la Chilia şi am deschis o expoziţie cu tot felul de lucruri“, mărturisea meşterul în cartea autobiografică lansată în 2008, „Cronică în tăcere“. Cum s-a făcut muzeul la Chilia, pentru că la Goleşti „erau Brătienii, fraţii Goleşti, Liviu Rebreanu, iar eu am zis că nu puteam fi pe lângă ei“ A plecat din nou, în 1948, în pribegie. A făcut Şcoala Populară de Arte, specializându-se ca sculptor. Neastâmpărul l-a urmărit însă permanent, iar în anii ’70 se întoarce în sat, convins că a venit timpul. În 1979 era gata muzeul, pe care în 1994 îl şi lasă moştenire, oficial, autorităţilor judeţene, cu simpla condiţie ca piesele de aici să nu fie transferate niciodată în altă parte. N-a lipsit mult însă ca ceea ce bucură astăzi ochii privitorului la Făgeţelu să se realizeze la Goleşti. „Până la întoarcerea mea aici am făcut şcoala populară de artă pentru a-mi îmbogăţi cunoştinţele despre artă, am studiat tratate de istorie pentru a şti mai multe despre Chilia şi m-am gândit să fac totuşi muzeul aici, nu la Goleşti, unde am fost chemat să-l fac, pentru că la Goleşti erau Brătienii, fraţii Goleşti, Liviu Rebreanu, iar eu am zis că nu puteam fi pe lângă ei.“, dădea din nou Nea Nica măsura bunului simţ al copilului care plecase din Chilia. Discoteca şi lipsa ei de spirit strămoşesc Privilegiaţii de soartă care i-au stat lui Nicolae Nica în preajmă ştiu că n-a fost un ţăran simplu, chiar dacă asta erai tentat să crezi ajungând, indiferent de momentul zilei, şi descoperindu-l veşnic în gospodărie sau atelier, în haine ţărăneşti, punându-şi sufletul în obiectele de artă naivă. Obiectele care i-au ieşit din mână au, fiecare, o poveste, pe care o poţi ghici, dar dacă ai fi avut ocazia s-o auzi din gura autorului...
„Unele lucrări ale mele redau Hora, Sârba, Salta, Joiana, Brâul şi Hora Unirii. Hora este dintr-un lemn, cu taraful de lăutari înăuntru, adică în mijloc, aşa cum se întâmpla original. Oamenii au nevoie de ele pentru că ei au primit alte influenţe străine care vor trece aşa, ca apa peste pietre şi vor rămâne aceste autentice hore care se jucau în poieni, în vâlcele, la fântâni, în păduri. Se jucau aşa cu strigăte de iureş – cum era Brâul: Şi de Brâu şi de curea/ Şi de cingătoarea mea! (n.n. vocea şi sufletul îi saltă ca şi cum ar striga aievea, în vârtejul dansului). Nu se juca aşa, lele, lele, erau transpiraţi, trăiau dansul cu toată fiinţa lor. Acestea au fost moştenirea noastră pe care nu trebuie s-o uităm sau s-o pierdem. Noi ne învârtim la discotecă fără haz, fără elan. Nici o lucrare de spirit strămoşesc! N-are moştenire nimic din tot ce vedeţi în această distracţie. Înainte se juca cu iureş şi cu vlagă; rămânea în sânge două-trei zile amintirea horelor jucate. Băiatul simţea fata cu plăcerea pe mână. Era o căldură care se transmitea unul altuia prin palmele împreunate.”, spune Nicolae Nica în volumul îngrijit de Valeru Ciurea. Un muzeu cu peste 2000 de piese Pentru că pe copiii satului i-a iubit cum numai un bunic putea să o facă, la vârsta la care cei din „leatul“ lui îşi duceau cu greu bătrâneţile Nea Nica înfiinţa bibliotecă pentru şcolari şi deschidea clasă de sculptură în lemn, într-o încercare disperată a autorităţilor de a-i ţine pe elevi la şcoală, în bătătură, dacă la oraş devenise deja prea departe după ce capitalismul sărăcise satele urcate pe dealuri. „Nicolae M. Nica ar trebui să fie bunicul tuturor copiilor. Să îi înveţe, aşa cum numai el ştie, dragostea pentru natură, pentru animale şi păsări, pentru oamenii-oameni. Să îi înveţe cântecul românesc şi jocurile. Să îi înveţe să se respecte pe ei înşişi, dar şi pe ceilalţi. Să îi înveţe dreapta judecată şi respectul pentru muncă“, este descrierea pe care i-o făcea, la împlinirea a 95 de ani, Valeru Ciurea, consilier în cadrul Centrului pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale. Timpurile i-au fost, în acest demers, potrivnice, fii satului s-au dus oricum, şcoala de arte şi meserii s-a desfiinţat din lipsă de elevi. Muzeul însă a devenit cu fiecare zi mai bogat, iar şcoala veche, în care a părut la început că încape, s-a ticsit. În 2002, cele peste 2000 de piese primesc un spaţiu aşa cum se cuvine, iar secţia externă a Muzeului Judeţean poate fi vizitată în circuit. În curte păşeşti ca-ntr-o gospodărie ţărănească, aşa cum nu mai sunt de generaţii.
„Expoziţia funcţionează în săli dispuse în circuit deschis şi este structurată pe principalele categorii ale culturii populare. În prima sală capitonată cu rogojini lucrate în centrul de rogojinari Călui, judeţul Olt sunt prezentate ocupaţiile principale şi secundare alături de meşteşugurile tradiţionale practicate în zonă – ilustrate prin obiecte folosite în practicarea acestora. Inventarul de unelte agricole, pluguri, grape de mărăcini şi de lemn, furci şi greble, seceri şi coase, sape şi pari pentru pus porumbul, vase mari pentru păstratul seminţelor, confecţionate din nuiele împletite şi lipite în interior cu argilă în amestec cu balegă de cal, „buduroaie” din trunchiuri de lemn de salcie sau plop scobite în interior, piua pentru zdrobitul seminţelor, râşniţa, presa de ulei, baniţa, „postava” şi „dârmanul” pentru vânturatul grâului ilustrează agricultura ca ocupaţie de bază a populaţiei autohtone. Vadra din lemn pentru mulsul oilor, putineiul pentru bătutul laptelui, cofa pentru măsuratul laptelui, scările de şa, sunt doar câteva piese care atestă că alături de agricultură creşterea animalelor este ocupaţie specifică zonei, practicată din vremuri îndepărtate.“, este doar o scurtă descriere a unei părţi a muzeului de la Chilia, realizată de etnograful Muzeului Judeţean, Claudia Balaş. Dar muzeul are şi sală în care sunt prezentate ţesăturile ţărăneşti, îmbrăcămintea specifică, uneltele folosite, lada de zestre etec. etc. Pentru că de-a lungul anilor obiectele s-au adunat cu miile, parte dintre ele sunt în depozite.
„Noi suntem prea obosiţi să mai facem filozofie. Nouă ni se pare că trăim, dar noi murim pe timp ce trece” Nea Nica, sărbătorit în ultimii ani ai vieţii de toţi prietenii şi cunoscuţii, îi strânge pentru ultima dată în muzeul pe care l-a iubit ca pe un copil, în special pentru că „miroase a mamă şi a tată“, în 2013. Trece prin fiecare sală, se aşează tăcut în faţa fiecărui obiect, ca-ntr-o rugăciune tainică, priveşte printre invitaţi şi vede cu adevărat doar mărturiile timpului. „Noi suntem prea obosiţi să mai facem filozofie; nouă ni se pare că trăim, dar noi murim pe timp ce trece.”, îşi spune, poate, la fel cum altădată o spunea în gândurile aşternute pentru a fi date tiparului.
--br via tradutor do google
O artesão história Nicolae Nica, fundador do museu, que "tem carinho de mãe e pai." Em 7 de fevereiro, ele teria completado 99 anos
Teria sido, em 7 de Fevereiro, 99 anos, se dois anos mais velho dos artesãos do concelho, Nicholas M. Nica, teria ido para a santa foi vivida que dão os mais preciosos descendentes dote - autêntico testemunho sobre o passado ancestral.
Depois de um peso pesado jovem passou no quartel, na frente e em cativeiro, Nicolae Nica, mais simples e muito a seu gosto - Nea Nica, ele retornou à sua aldeia decidiu ensinar os outros a lição de raízes apreciação. Eu estava para ser o primeiro, seguido foi outro errante, significativamente, pois em 1979, no amor de Nicolae Nica para os pais para nascer e uma vila museu. As aventuras e disse-lhes cada vez que alguém entrou no întortocheatele, literalmente, no interior da aldeia de Chilia em Făgeţelu, e encontrou tempo sem saber do que a ponta que ganharam realmente ouvir o que acontecer disse antes, mas não tão ardentemente e assim poderia fazê-lo de forma convincente como o artesão em madeira, osso e as palavras. Nicholas M. Nica nasceu em 07 de fevereiro de 1917 o Chile, aldeia, em seguida comum auto-suficiente Făgeţelu hoje. Ele deixou o exército aos 22 anos, e depois de dois anos foi alistado no quartel de guerra. A frente passou três anos, seguido por outros cinco, cuja memória encheu os olhos de lágrimas mais tarde, o prisioneiro pelos russos. Voltou para a aldeia em um sonho que eu tinha guardado em pé de todos esses anos difíceis, ele queria apenas uma coisa: para fazer um museu, um lugar para reunir a essência das coisas que realmente importa na vida, uma testemunha de tudo quando você começa a valorizar a vida, aparentemente, não tem nada para dar.
"Quando vim para cá in` 48, eles receberam como comunista; eles queriam me dar o serviço que eu não poderia aceitá-los, quer para tomar declarações das pessoas da aldeia ou para dizer que aqueles que falam contra a comunidade. Uma vez que eu lhes disse que não poderia fazê-lo, eu disse que queria fazer um museu, ao qual respondeu ironicamente: "Bem, prăpăditule, você nasceu você faz museu»?. Depois, ainda em 1948, decidi saída daqui. I levou dois mãe zăvelci, uma cômoda, uma mesa redonda e uma de madeira dos próprios brinquedos. Com eles eu andei no Outono de `48 em Pitesti, então Ştefăneşti e em 1979 voltei a Chilia e abriu uma exposição com todos os tipos de coisas", confessou artesão na autobiografia lançada em 2008, "Chronicle em silêncio." Como é que o museu Chilia, porque o Golesti "foram Bratianus irmãos Golesti, Liviu Rebreanu, e eu disse que não poderia ser por eles" Ele deixou novamente em 1948, no exílio. Ele Folk Art School, especializada como um escultor. Mas inquietação seguiu-o de forma permanente, e nos anos 70 de volta à aldeia, convencido de que chegou o momento. Em 1979, o museu foi pronto, que em 1994 e lega-lo oficialmente as autoridades do condado, com a simples condição de que as canções aqui não são transferidos novamente em outro lugar. Ele não estava presente, mas que o que o olho do espectador desfruta hoje Făgeţelu para alcançar o Golesti. "Até o meu regresso aqui eu fui a arte popular da escola para enriquecer meu conhecimento sobre a arte, estudei tratados de história para saber mais sobre Chilia e eu pensei que fazer ainda museu aqui, não Golesti, onde eu foi chamado para fazer, porque o Golesti foram Bratianus irmãos Golesti, Liviu Rebreanu, e eu disse que não poderia estar perto. "Nea Nica devolveu a medida do senso comum a criança que tinha deixado Chile. Disco e sua falta de espírito ancestral privilegiada do destino que tem estado de Nicolae Nica ao redor saber que era um simples camponês, mesmo que fosse tentado a acreditar alcance, independentemente da hora do dia, e descobrindo-o para sempre ou farm oficina com roupas camponesas, colocando sua alma em obras de arte ingênua. Objetos que saiu do lado têm cada uma história que você pode imaginar, mas se você tivesse a chance de ouvi-lo da boca do autor ...
"Alguns dos meus trabalhos de restauração Hora, Sarba, Salta, Joian, Cinta e Hora Unirii. Hora é uma madeira com uma banda de músicos no interior, ou seja, no meio, uma vez que era original. As pessoas precisam deles, porque eles têm recebido outras influências estrangeiras para que passará como a água sobre rochas e permanecem hore autêntica quem jogou nos prados, os vales, as fontes na floresta. Portanto, jogar com gritos de raça - foi Cinturão: E Girdle e cinto / E o meu cinto! (NN voz e sua alma gritou saltos como se real, no turbilhão de dança). Não jogue isso, cadela, cadela, estavam suadas, dançando com todo o seu ser vivida. Estes eram o nosso património que não se deve esquecer que ou você perdê-lo. Nós girar disco insípida, sem entusiasmo. Nenhuma obra do espírito ancestral! Há herança qualquer coisa que você vê nesta diversão. Antes de jogar com a raça e lânguida; sangue permaneceu na memória de dois a três dias horelor jogado. O menino sentiu o rosto prazer com a mão. Era um calor que é transmitido através das mãos entrelaçadas entre si. "Diz o volume Nicolae Nica Valeru cuidadas Ciurea. Um museu com mais de 2000 peças Porque as crianças da aldeia amou-os apenas como um avô poderia fazer, a idade em que aqueles em "ripa" de seu líder dificilmente velhice Nea Nica estabelecer biblioteca para crianças em idade escolar e escultura classe aberta madeira, em uma tentativa desesperada pelas autoridades manter os alunos na escola, woof, se a cidade tinha-se tornado muito longe após o capitalismo embarcou aldeias pobres nas colinas. "Nicholas M. Nica deve ser o avô de todas as crianças. Ensiná-los, como só ele sabe, o amor pela natureza, animais e pássaros, a pessoas de pessoas. Para ensinar música e jogos romeno. Ensiná-los a respeitar a si e aos outros. Para ensinar-lhes julgamento correto e respeito pelo trabalho "é a descrição que eu estava fazendo na celebração de 95 anos, conselheiro Valeru Ciurea no Centro de Conservação e Promoção da Cultura Tradicional. As vezes tenho sido neste esforço, adversidade, filhos da aldeia foi assim mesmo, artes e ofícios fechou por falta de alunos. Mas o museu tornou-se mais rico a cada dia, e a velha escola, o que parecia à primeira vista que se encaixa, estava lotado. Em 2002, mais de 2.000 peças obter um espaço que é próprio e da estação externa County Museum pode ser acessado no circuito. No tribunal batendo como em uma fazenda da família, como há gerações.
"A exposição salões organizados opera em circuito aberto e é dividido em categorias principais de cultura popular. No primeiro quarto acolchoado com esteiras trabalhou centro rogojinari Calu, Olt primária concelho e ocupações secundárias são apresentados juntamente com ofícios tradicionais praticados na área - ilustrado por objetos utilizados na sua prática. O inventário de ferramentas agrícolas, arados, grades de paus e forquilhas de madeira e ancinhos, foices, enxadas e olhar para colocar milho, navios de grande porte para a preservação de sementes feitas de pau-a-preso dentro com argila misturada com esterco cavalo ", buduroaie" troncos de madeira de salgueiro ou choupo oco por dentro, moinho de sementes de esmagamento, moinho, lagar de azeite, bushel, "amassar" e "Darman" ao trigo fã ilustra a agricultura como a principal ocupação da população local. Pitcher carneiros de madeira de ordenha, putineiul para bater balde de leite para o leite medição, estribo, são algumas peças provando que, juntamente com a agricultura agricultura é zona de ocupação específica, praticada desde tempos remotos. "É apenas uma breve descrição parte do museu do Chile, realizado pelo etnógrafo Museu County, Claudia Balas. Mas o museu tem espaço dando os tecidos camponesas, ferramentas específicas roupas usadas, ETEC dote. e assim por diante Porque ao longo dos anos os objetos reunidos aos milhares, alguns deles estão em armazenamento.
"Estamos muito cansado para fazer filosofia. Parece-nos que vivemos, mas nós morrer como o tempo passa "Tio Nica, comemorou seus últimos anos, todos os amigos e conhecidos, reuniu-os pela última vez no museu que ele amava como um filho, especialmente porque "cheiro de mãe e pai" em 2013. Ele passa por cada quarto, senta-se em silêncio na frente de cada objeto, como se estivesse em oração secreta, entre o testemunho convidados realmente só vê o tempo. "Estamos muito cansado para fazer filosofia; parece-nos que vivemos, mas morremos com o passar do tempo. ", diz ele, pode, como um velho ditado em mente roupa para ser a imprimir dados.
Nenhum comentário:
Postar um comentário